SĂRBĂTORILE DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU

 

COLINDELE RELIGIOASE

 

 

Icoană pe sticlă din colecţia Muzeului Ţăranului Român

 

 

           

                                                                                    Colinde, colinde!
                                                                   E vremea colindelor,
                                                                   Căci gheaţa se-ntinde
                                                                   Asemeni oglindelor.
                                                                   Şi tremură brazii
                                                                   Mişcând rămurelele,
                                                                   Căci noaptea de azi-i
                                                                   Când scânteie stelele.

 

                                                                   Se bucur copiii,
                                                                   Copiii şi fetele,
                                                                   De dragul Mariii
                                                                   Îşi piaptănă pletele,
                                                                   De dragul Mariii
                                                                   Şi-a Mântuitorului,
                                                                   Luceşte pe ceruri
                                                                   O stea călătorului.

 

                                                                                                            Mihai Eminescu

 

 

Cuprins

Introducere

Colindatul

Colindul

Originea creştină a Crăciunului

* Cântecele de Stea

Confecţionarea stelei

Cântecele de stea

Steaua sus răsare

Trei crai de la răsărit

În oraşul Vitleem

La nunta ce s-a întâmplat

** Colindul religios propriu-zis

Colindatul

Colindatul propriu-zis

Colindul popular religios

Colindele religioase propriu-zise

*** Vifleimul (Vicleimul) sau Irozii

Istoricul vifleimului

Vifleimul (Irozii)

**** Concluzii

Bibliografie

go to cuprins

Introducere

            Cu ocazia unor evenimente deosebite sau sărbători religioase, se practică numeroase obiceiuri, unele legate de-muncile agricole şi de practica creşterii animalelor, altele legate de momente importante din viaţa omului, de viitorul său.

            Printre aceste manifestări, sărbătorile de iarnă ocupă un loc cu totul deo­sebit. Ele încep la 24 decembrie cu ajunul Crăciunului, se continuă cu Anul Nou şi se încheie după Bobotează, la 7 ianuarie. Crăciunul şi Anul Nou pri­lejuiesc manifestări de o deosebită bogăţie folclorică, adesea cu realizări artis­tice literare remarcabile: mersul la colindat, mersul la urat cu pluguşorul, cu semănatul, cu sorcova, Vasilica, jocurile cu măşti: turca, capra, cerbul, brezaia, apoi mersul cu steaua, vicleimul, irozii, cu dansuri, cum sunt: căiuţii, că­luşarii etc. Aceste sărbători constituie, de asemenea, prilejuri la care au loc manifestări ale teatrului popular, în special ale teatrului cu o tematica hai­ducească. Dintre manifestările enumerate mai sus, conform ultimelor cerce­tări, cântecele de stea şi irozii sunt de origine mai recentă, cărturăreasca, bi­sericească. De provenienţă mai nouă sunt şi teatrul popular cu tematica hai­ducească, cu toate că el se grefează pe vechiul teatru popular cu măşti. Prin spectaculozitatea lor, prin forma lor artistică, prin conţinutul laic sau magico-religios, dintre obiceiurile, practicile şi producţiile orale legate de sărbătoarea noului an se remarcă, îndeosebi, urările cu pluguşorul, buhaiul şi jocurile cu măşti.

            Colindele prilejuiesc o participare a multor oameni din sat. La colindat, în zilele în care acesta se practică, se duc nu numai copii, ci şi flăcăi, fete şi oa­meni însuraţi. De obicei, copiii încep să colinde în după-amiaza premergătoare primei zile de Crăciun, iar flăcăii, fetele şi oamenii căsătoriţi merg la colindat seara şi în noaptea de Crăciun. De exemplu, în multe sate transilvănene se constituie câte o ceată de fiecare sat, uneori două sau chiar mai multe, în unele cazuri, asu­pra componenţii cetelor de colindători s-a răsfrânt apartenenţa de clasa. Ade­sea ceata de colindători e numita ceata feciorilor, iar în Ţara Oltului ceata de juni, între Târnave şi Olt butca feciorilor, în zona Pădurenilor şi Hune­doarei dubaşi, în Ţara Moţilor colindători.

            Ovidiu Bârlea analizează cu com­petenţă, pe larg, modul de organizare al mai multor tipuri existente de colindători, precum şi colindatul de Crăciun, repertoriul de colinde, darurile şi oraţiile lor, iar apoi colindatul de Anul Nou, zăuritul sau implicaţiile colindatului.

            Se colindă până noaptea târziu, uneori chiar şi până dimineaţa. Nu se poa­te spune că, cel puţin în ultimele decenii, ar exista o orânduială anume, cine la cine să meargă să colinde, totul poarta pecetea spontaneităţii. Copiii şi flăcăii mai tineri merg să colinde din casă în casă, pentru a căpăta mai mulţi covrigi, făcuţi anume în acest scop, precum şi bănuţi.

            Oamenii maturi merg la colindat numai în câteva locuri, la familiile prie­tene. Colindătorii sunt aşteptaţi de gazde, lăsaţi să cânte o colindă la fereas­tra, apoi sunt poftiţi în casa şi ospătaţi; aici se mai cântă una-două colinde, şi după urările tradiţionale pentru gazdă, colindătorii se deplasează de la casa respectivă la alta. De multe ori după ce merg la vecini, împreună cu aceştia se duc să colinde la un alt prieten comun, de unde luând şi fa­milia acestuia se deplasează la alţi cunoscuţi, unde rămân apoi şi petrec pâ­nă dimineaţa, în mod obişnuit, bărbaţii merg în grup la colindat, în Câmpia Transilvaniei se colindă, de asemenea, în grupuri formate din tinere femei şi bărbaţi. Dar şi în aceste cazuri colindele se execută în unison.

go to cuprins

Colindatul

            Este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat in casă, pe uliţe, de o ceată sacră. În calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri zonale în perioadele solstiţiului de iarnă. ("Steaua", "Pluguşorul", "Sorcova"), echinocţiului de primăvară, solstiţiului de vară si echinocţiului de toamnă. Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor in noul an. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.

            Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreştin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creştinismul. Cân­te­celele res­pec­tive atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor si gospodăriilor, pen­tru tot anul care urmează. În vechime, colindele erau “specializate” (de preot, de pastor, de fată mare etc.).

go to cuprins

Colindul

            Urarea versificată ce se cântă întotdeauna la sărbătorile Crăciunului, după datina, se numeşte colind, colinda sau corinda şi numai rareori urare sau urare la fereastră.

            Provenind din cuvântul de origine latină “Kalendae”, derivat la rândul lui, al verbului “calare”, ce avea sensul de “a vesti”, colin­dele româneşti, cu toate că foarte multe vorbesc despre Naşterea Mântuitorului, sunt cântece de urare, de confirmare a unui nou statut sau de recunoaştere a prestigiului unor per­soane importante pentru comuni­tăţile săteşti tradiţionale.

            În ”colindele lumeşti”, numite uneori şi “laice”, cercetătorii au detectat nuclee mitice şi religioase precreştine ce s-au păstrat, în pofida unor schimbări de funcţie şi semnificaţie, cel puţin ca substanţă poetică.

            Începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsună de glasul colindătorilor. În oraşe, întâlnim colindători o dată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte.

            „Cu traista după gât, cu bâta în mână şi căciula pe urechi”, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate:

                        "Bună dimineaţa la Moş Ajun,

                        Ne daţi ori nu ne daţi"

şi dacă cei din casă întârzie a le deschide uşa, spre a le împărţi colindeţe, încep să cânte mai departe:

                        "Am venit şi noi o dată

                        La un an cu sănătate,

                        Şi la anul să venim

                        Sănătoşi să vă găsim.

                        Ne daţi, ne daţi,

                        Ori nu ne daţi"

            Cu acest prilej, gazda le împarte colindeţe, respectiv covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea noapte a Moş Ajunului.

            În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor, cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Leru-i ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne".

 

            O categorie importantă de colinde, mai ales cu caracter de rememorare, sunt strict le­­­ga­te de Crăciunul bise­ricesc, evocând închinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul – stâl­cire a numelui Betleem) sau panica şi viclenia lui Irod (Irozii), culminând cu tăierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica îi po­meneşte pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare în naivitatea lor. Cam în ace­laşi timp, flăcăii umblă însă şi cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, în cete pestriţe şi gălăgioase (că e un obicei păgân receptat ca atare se vede şi din aceea că în unele părţi se zice că astfel de colindători “glumeţi” ar fi părăsiţi vreme de 6 săptămâni de îngerul lor păzitor!). Copiii (băieţi si fete deopotrivă) umbla mai ales cu Steaua (“Cine primeşte steaua cea fru­moasă şi luminoasă...”). Cântecele de stea cu care suntem familiarizaţi astăzi (mai ales “Steaua sus răsare...”) sunt de origine cultă, adeseori chiar bisericească. În fine, Pluguşorul şi Sor­cova ţin de “în­noirea” anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciu­nului. Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariţie, sau in orice caz iremediabil com­pro­mise de transformarea lor intr-o formă de cerşetorie ţigănească (ex­tinsă stupid şi penibil cam de pe la Sf. Nico­lae şi până pe la Sf. Vasile, în vederea unui “profit” cât mai substanţial).

            Noaptea de Crăciun nu este decât un festum incipium adică debutul ciclului festiv de douăsprezece zile despre care se crede ca încifrează calitatea anului ce se apropie. ”Bătrânii socoteau vremea după cum era de la Crăciun la Apa-botează. ”Zâceau că de la Crăciun la Apa-botează, doosprezece zile îs doosprezece luni. De Crăciun, îi ianua­rie, pe urmă februarie ş-aşa...”

            Ajunul Anului Nou este de putină vreme recunoscut drept Revelion, adică acea petrecere familială cu abundentă de mâncăruri şi băutură, cu zgomote, veselie şi spec­tacole urmărite la televizor. Mai mult, în ţinuturile mol­dave, acesta este concurat şi astăzi de ample desfăşurări festive la care, cu mic cu mare, participă toata suflarea satului.

            Tot ce nu a fost îngăduit un an întreg este îngăduit acum, când ierarhiile se răstoarnă. Fiecare îşi poate ascunde identitatea în trăsă­turile hilare sau groteşti ale unei măşti sau ale unui tra­vesti. Eliberaţi pentru putină vreme de orice constrângere, oamenii pot fi altceva şi altcineva şi pot face tot ce le trece prin cap.

            Cea dintâi zi a Crăciunului rămâne destinată valenţelor sale creştine prin faptul că “stelarii’ şi “irozii” aduc în casele oamenilor povestea sfântă a Naşterii. Abia în a doua zi, ceata de colindători se reuneşte într-o petrecere numită ”ospăţul feciorilor”, ”ospăţul lui Crăciun”, ”balul turcii” s.a.m.d. “Alesul fetelor” şi  “băgatul fetelor în horă” – în satele din Mărginimea Sibiului, “trăgătoriul fetelor” – în aşezările din Alba, “măturatul Crăciunului” – în Banat, “îngroparea Crăciunului” – pe Someşuri, “lăturenitul” – în Munţii Căliman şi Gurghiu amintesc, de pragul trecerii romanilor dintr-un anotimp într-altul.

 

          Înlocuirea lui “Crăciun” cu hâtrul “Moş Gerilă” urma să arunce în uitare Naşterea Domnului. După substituirea numelui, sosirea lui Moş Gerilă a fost deplasată către sfârşitul anului: în loc de 24-25 decembrie, copiii au fost puşi să-l aştepte pe Moş de Anul Nou. Această «întârziere» urmărea să mute atenţia colectivă de la data de 25 decembrie spre 31 decembrie, Revelionul devenind unică mare sărbătoare de iarnă. Împins în uitare, Iisus dispărea de pe scena oficială, iar cadenţa tradiţiei era retezată printr-o schimbare a datelor. Între Crăciun, devenit Gerilă şi Naşterea lui Iisus nu se întrezărea nici o legătură.

            O parte din colinde care erau prea legate de Crăciun, au fost «uitate». Ele au rămas vii în foarte multe zone din ţară. Nici o clipă «sărăcia» nu a însemnat pierderea identităţii. Postul, purificarea spirituală, bucuria colindelor, mirosul bucatelor specifice, l-au însoţit pe român dându-i speranţe pentru viitor. În fiecare an în zona Sighetului se organizează un festival al datinilor de Crăciun.

            Moş Crăciun de astăzi ameninţă să devină o vedetă suprasolicitată a zilelor de iarnă, el ajunge treptat purtătorul de drapel al unui interes strict comercial. Moş Crăciun, unchiaşul bonom şi iubitor de copii, pare să devină ceea ce Moş Gerilă nu reuşise în întregime: o mascotă aureolată de un farmec iernatic aptă să vândă orice oricui, la simpla sa apariţie.

            Toiagul şi barba nu i-au lipsit Moşului niciodată, dar sacul plin de daruri, sania trasă de reni şi misterioasă coborâre prin horn în vatra casei sunt adaosuri relativ recente.

            Astăzi, peste figura «naţională» a lui Moş Crăciun, s-au suprapus, suverane, trăsăturile unui Santa Claus universal.

 

            Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă de cele mai multe ori la Iisus. Colindele profane (sau lumeşti) au un caracter liric şi, de multe ori, sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă.

            Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de tip păgân: având de fapt origine comună cu acesta.

Astfel întâlnim:

Ø      Colindele Domnului (În drum spre Viflaim (de fapt o rostire populară a numelui cetăţii Bethleem), Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închi­narea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea Prun­cilor, Numele Domnului, Patimile Dom­nului, Vânzarea şi răstignirea, Coborârea de pe Cruce …);

Ø      Colindele Sfinţilor (Colindul Crăciu­­­nului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion etc.);

Ø      Colindele Omului (Colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescari, de marinari, colind de viteaz, de familie, de însurăţel etc.)

            Creatorii acestor producţii populare sunt diferiţi, după cum diferit este şi felul colindului:

            - Pentru cele religioase, de nuanţă creştină, putem socoti că făuri­torii sunt preoţii, călugării şi cântăreţii bisericeşti, dascălii şi diecii, fiindcă ei erau cunoscători ai Evangheliilor şi ai Vieţilor Sfinţilor.

            - Cât priveşte pe cele profane, ca autori definim pe anonimii creatori talentaţi care au făurit poezia populară. Peste aceasta creaţie iniţială s-a suprapus prelucrarea veac de veac şi an de an în obiceiurile şi datinile strămoşeşti, la marile sărbători de iarnă. Evident, rostul unor asemenea discursuri poetice este acela că, prin cuvântul rostit de colindătorii vestitori ai sărbătorii, înzestraţi cu forţe magice, viitorul oamenilor să fie pus sub semnul împlinirii, al binecuvântării divine pentru gospodarul pios şi vrednic.

            De fapt şi colindele aşa –zis ”laice” sunt tot religioase, dar personajele din ele sunt sfinţi sau Iisus, de aceea le vom numi în această lucrare “religioase“ şi ne vom ocupa ca atare numai de acele colinde care fac referire la Naşterea Domnului şi la sfinţii creştini.

 

            Teatrul popular cu subiect religios de care ne vom ocupa, este format dintr-un singur subiect: acela al înfruntării dintre magi veniţi să i se închine pruncului Iisus şi regele Irod. În funcţie de zonă, această piesă poartă denumirea de Vifleim (deformare populară a numelui oraşului Betleem, locul naşterii lui Iisus) sau Irozii (evident, de la numele lui Irod Antipa, omorâtorul pruncilor, în vremea căruia se naşte Iisus ).

 

          Colindele religioase trebuiesc diferenţiate de Cântecele de Stea, datorită originii lor:

- majoritatea colindelor religioase sunt de origine populară, pe când cântecele de Stea sunt de origine cultă (,,Steaua sus răsare ...” este de fapt unul dintre Psalmii lui Dosoftei, preluat prin intermediul bisericii, de către popor).

go to cuprins

Originea creştină a Crăciunului

În primele secole ale erei noastre, singura sărbătoare creştină era Sărbătoarea Învierii Domnului sau Paştile; aceasta îngloba întregul mister al lui Cristos Mântuitorul. Mai întâi Paştile erau celebrate săptămânal în domenica dies (cf. Apoc 1,10), iar apoi anual.

În secolul al IV-lea însă, când perioada Postului Mare era în plină dezvoltare, dar înainte de evidenţierea cu relevanţă istorică a Sărbătorilor Înălţării la Cer şi Rusaliilor, mai multe cauze au concurat la apariţia unei alte celebrări cristologice, care va sta mai apoi, împreună cu Paştile, la baza formării ciclului liturgic anual.

De notat faptul că între timp s-a afirmat în întreaga Biserică, mai întâi în Răsărit, apoi în Africa şi, în sfârşit, la Roma (în a doua jumătate a secolului al III-lea), cultul martirilor. În ziua aniversării morţii lor (ziua lor de naştere în cer), comunitatea creştină se aduna la mormintele martirilor şi le onora memoria, celebrând cu credinţă plină de bucurie Cina euharistică.

Punând aşadar, alături de celebrarea esenţialmente mistică a Paştilor, această nouă expresie liturgică fondată pe "amintire", se va putea înţelege mai uşor originea unei Sărbători care, apărută aproape în acelaşi timp atât în Răsărit cât şi în Apus, şi fixată, în lipsa unor date precise, la o dată sugerată de motive simbolico-ambientale, s-a afirmat în mod decisiv foarte repede în întreaga lume creştină.

Trei cauze ar putea fi analizate în mod special: una cu caracter strict bisericesc, una sociologică şi una politico-religioasă.

Cauza cu caracter bisericesc este erezia ariană, care nega divinitatea lui Cristos, caracterul său etern şi consubstanţialitatea cu Tatăl. Această erezie a mişcat Biserica întreagă. În dorinţa arzătoare de a trece la remedii şi de a reacţiona în mod eficient faţă de erezie, s-a considerat necesară aprofundarea şi prospectarea într-o lumină nouă a tuturor aspectelor care concurau la a reliefa natura şi măreţia Divină a Cuvântului întrupat. Acest lucru s-a făcut chiar cu preţul unei anumite atenuări a unor aspecte care indiscutabil corespundeau din punct de vedere doctrinar şi care ar fi fost chiar foarte fecunde, aspecte care puteau fi însă răstălmăcite în sens arian, aici putând fi inclus aspectul medierii însăşi a lui Cristos Domnul în umanitatea sa glorificată.

Cauza de natură sociologică este legată de cultul soarelui sau heliolatria - promovat mai ales de împăratul Aurelian -, rezultat dintr-un sincretism politico-religios între cultul imperial şi cultul oriental Mitra. Cultul soarelui era înfloritor la Roma între secolele al III-lea şi al IV-lea, şi se prezenta ca ultima formă moştenită de la păgânismul roman. Printr-o mulţime de circumstanţe, nu numai că a fost foarte rapid primit cu deschidere de către popor, dar a fost favorizat şi sprijinit chiar de autorităţile Imperiului. Acelaşi împărat a introdus sărbătoarea Sol Invictus, a cărei celebrare era stabilită pentru 25 decembrie, zi denumită Natalis Invicti. Este de la sine înţeles că un cult atât de viu penetrat în exprimarea religioasă a poporului implica într-un fel sau altul şi populaţia creştină, al cărei ritm de viaţă nu era şi nu putea să fie diferit de cel al populaţiei păgâne. Biserica şi-a dat seama de acest lucru şi a adoptat încă o dată criteriul său înţelept din totdeauna: nu atât a reacţiona pentru a contrasta, cât mai ales a absorbi pentru a încreştina. Aplicarea acestui criteriu nu era dificilă în cazul concret a heliolatriei, dacă ne gândim nu numai la faptul că lumina şi întunericul - elemente de bază în celebrarea lui Sol Invictus - sunt teme destul de dragi Sfântului Ioan, ca dealtfel întregii tradiţii biblico-creştine, ci şi la acela că însuşi soarele aminteşte paşi biblici bine cunoscuţi (cf. Psalm 18,6; Mal 4,2), folosiţi de mulţi Părinţi cu referire la Cristos. Biserica a absorbit şi încreştinat aşadar celebrările păgâne ale solstiţiului de iarnă, adică momentul în care forţa solară, până atunci descrescătoare, renaşte şi se reface în fiecare an. Astfel, în lipsa unei date suficient de bine dovedite pentru celebrarea naşterii Mântuitorului, 25 decembrie - tocmai ziua solstiţiului de iarnă după calculul de atunci - a devenit din sărbătoarea Natalis (Solis) Invicti solemnitatea Naşterii "Soarelui dreptăţii" (Mal 3,20), Cristos Domnul, învingătorul întunericului păcatului şi al morţii. Aceasta este interpretarea cea mai comună a originii şi datei Sărbătorii Crăciunului.

La favorizarea noii sărbători creştine trebuie să fi contribuit nu puţin şi poziţia sincretistă a lui Constantin. Împreună cu familia sa, împăratul era un fervent cultivator al monoteismului solar. Sol Invictus figura pe monedele sale până în 324. Când a dat legi cu privire la săptămână, pentru a indica duminica a folosit mereu expresia "ziua soarelui". În 7 martie 321, Constantin a dispus să se stabilească sărbătoarea "venerabilei zi a soarelui" (originea odihnei duminicale), şi, mai târziu, tot pentru acea zi a autorizat emanciparea sclavilor. De această sinteză făcută de el între cultul soarelui şi creştinism, împăratul se putea folosi cu uşurinţă pentru întărirea puterii sale; de aici deplinul sprijin pentru iniţiativa celebrării noii Sărbători creştine.

Celor trei circumstanţe, indicate ca favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea Crăciunului, li s-ar putea adăuga poate o a patra, pe care am putea-o numi "mistică". După cum este cunoscut, era foarte vie pentru creştinii primelor secole aşteptarea reîntoarcerii glorioase a Domnului. Prin urmare, o sărbătoare precum Crăciunul (şi, în Răsărit, Botezul Domnului), care propunea anual, pe fundalul celebrării "amintirii" naşterii lui Cristos, misterul întoarcerii Sale, corespundea din plin acestui sens al aşteptării şi interpreta în consecinţă unul dintre sentimentele cele mai profunde ale poporului creştin.

Iată aşadar cum, deja în jurul anului 330 - data se deduce dintr-o atentă examinare a cronografului sau calendarului filocalian din 354 -, Sărbătoarea Crăciunului, chiar dacă la momentul respectiv localizată în cartierul Vatican, unde se desfăşurau cu predilecţie practicile de heliolatrie, se adaugă celebrării săptămânale a duminicii şi a celei anuale a Paştilor, pentru a comemora la început naşterea lui Cristos, şi probabil nunta din Cana. A pătruns în Răsărit în 380, când a fost celebrată de Grigore de Nazianz (sau Grigore Teologul cum mai este numit) la Constantinopol şi de Grigore de Nisa la Capadochia. Ioan Gură de Aur a celebrat Sărbătoarea pentru prima dată la Antiohia în anul 386, Asteriu de Amasea la Pont în 380-400, Pavel de Emesa la Alexandria în 432, iar Iuvenal la Ierusalim în 439. În acest interval de timp, Sărbătoarea a devenit, în accepţiune universală, aniversarea naşterii lui Cristos.

Cuvântul "Christmas" înseamna "Misa lui Christos," prescurtată mai târziu la "Christ-Mass." Forma şi mai scurta "Xmas" - folosită prima data în Europa în anii 1500 - derivă de la alfabetul grecesc, în care X este prima litera a numelui lui Christos: Xristos, de unde "X-Mass".

Astăzi se ştie că Christos nu a fost născut pe 25 decembrie. Data a fost aleasă pentru a coincide cu sărbătorile păgâne romane în onoarea lui Saturn (zeul recoltelor) şi Mithras (zeul antic al luminii), o formă a venerării Soarelui. Aceste sărbători cădeau de Solstiţiu de iarna sau imediat după acesta, cea mai scurta zi a anului în emisfera nordică, pentru a anunţa că iarna nu este veşnică, că viaţa continuă, şi o invitaţie de a rămâne într-o bună dispoziţie.

go to cuprins

*

Cântecele de Stea

 

            Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine, şi invitând lumea să-i cheme:

“Cine primeşte steaua frumoasă

 Şi luminoasă

Cu colţuri multe şi mărunte

De la naşterea lui Hristos dăruite?”

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece. Acest obicei vrea să amintească Steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

go to cuprins

          STEAUA  se confecţionează dintr-o veşcă sau cerc văcălie (cerc) de coajă de tei, ori chiar dintr-o sită  în care se înfig şase, opt sau 12 coarne triunghiulare făcute din beţe sau speteze de brad, prin unele regiuni, cornul de deasupra, numit "turu", fiind mai mare. Toată Steaua se îmbracă în hârtie de diferite culori, colţurile razelor se termină cu ciucuri coloraţi şi clopoţei. Razele sunt legate între ele cu sfoară pe care se lipeşte hârtie colorată mărunt tăiată, unele stele având două rânduri de astfel de hârtii. Pe "turu" este zugrăvită scena  amăgirii lui Adam şi a Evei de către şarpe, iar pe celelalte îngeri, Luna, Soarele şi stele.

   

Alcătuirea unei stele

            În mijlocul Stelei, figurează ieslea cu Maica Domnului, pruncul Iisus, Iosif, pastorul şi cei trei magi. Această scena este luminata pe dinăuntru de un felinăraş sau lanternă, pentru a lumina atunci când, în unele părţi, copiii umblă cu Steaua şi după ce s-a înnoptat.

Stea fără picior

go to cuprins

          Cântecele de stea încep a fi cântate în noaptea de 24-25 decembrie şi continuă în zilele de Crăciun (25, 26, 27 decembrie). Prin unele locuri ele mai continuă a fi cântate până chiar la Bobotează, când practic se încheie perioada (ciclul) sărbătorilor de iarnă.

            Copiii, câte doi-trei, merg cu Steaua în satul lor dar şi în alte sate. Când se întâlnesc două grupe de "stelari" atunci când sunt doi sau "crai" atunci când sunt trei, există obiceiul ca cei mai mărunţi sau străini de acel loc, să "închine" Steaua, să îngenuncheze în faţa celeilalte şi să aplece Steaua grupului sau de trei ori, uşor, cu cornul din vârf spre pământ. După aceea, se despart, Steaua care a primit închi­nă­ciunea pleacă prima încotro voieşte, cealaltă trebuind să se îndrepte în direcţia opusă.

            Prin unele locuri steaua merge alături cu Irozii sau Vicleimul.

            În satul lor, copii se adună seara pe la casele lor, împart ceea ce au câştigat, şi a doua zi pornesc iarăşi.

            Dacă merg în alt sat, rămân noaptea pe la neamuri, şi dacă nu au unde sa rămână, se roagă de oameni ca să-i primească peste noapte, lucru pe care gospodarii îl fac cu mare bucurie, mai ales cei care nu au copii.

            Ajunşi la destinaţia aleasă, "stelarii" intră pe poartă şi, dacă nu sunt opriţi din vreme, intră în casă şi cântă. Prin unele părţi, mai întâi întreabă, cântând de pe afară:

                        "Cine primeşte Steaua cea frumoasă

                        Şi luminoasă?”

sau:

                        “Stea frumoasă,

                        Luminoasă,

                        De la Dumnezeu trimeasa?"

sau:

                        "Cine primeşte Steaua cea frumoasă

                        Şi luminoasă

                        Cu colţuri multe

                        Şi mărunte,

                        De la naşterea lui Hristos dăruite?”

Iar după aceasta, încep să spună troparul naşterii Mântuitorului, aidoma rostit de preot sau de cei care umblă cu icoana în ziua de Ajun: “Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii…” În unele părţi acest tropar doar se rosteşte. Prin Bucovina se cântă chiar.

            În afara de tropar, colindul Stelei cuprinde trei părţi: prima este o oraţie către gazdele casei, a doua, colindul propriu-zis, în care se istoriseşte despre Naşterea lui Iisus, Craii de la Răsărit, Irod etc., iar  cea de-a treia este binecunoscutul colind:

                                    “Steaua sus răsare

                                    Ca o taină mare,

                                    Steaua luminează

                                    Şi adeverează

                                    Că astăzi curata

                                    Prea-nevinovata

                                    Fecioara Maria

                                    Naşte pe Mesia

                                    În ţara vestită

                                    Bethleem numită”

go to cuprins

            După tropaz începe oraţia.

Din anul 1747 a rămas tipărită pe un catavasier din Râmnic (Rm.Vâlcea) această oraţie:

            <<Dumneavoastră, cinstiţi boiari, aciasta iaste steoa, de care au prorocit nainte verhorvnicul Vaalsmu, zicând că va rasari o strea din Iacov, şi să va rădica un împărat din israileteani şi va sfărâma pe toţi domnii Moaviteanilor, care stea fost-au povăţuiţi acei trei crai şi de lumină purtători filosofi, şi dupre raza ei mergând până la Vithleaem, găsât-au pre Hs. Prunc mic, înfaşat, şi cu bucurie au zis: „Veniţi sa ne închinăm împaratului nostru Dumnezeu ţiind şi daruri în mâini: aur, smirnă şi tămâe oce (sic) sau învrednici (sic) înalta înţelepciune şi spre cea deplin norocire şi desfătare şi atât bunătate şi placeare dumnezeiască întru toţi veacii”>>

            Îndată apoi:

            <<Oraţie cătră ai casii în carea vei merge:

            Cinstite jupâne, oblăduitoirule al casei aceştiia, de vreame ce-ai ajuns a prăznui o taină foarte mare ca aceasta, cu credinţă te închină celui ce au răsărit din pantecele Fecioarei Marii şi noao celora ce şădeam întru întunearec şi în umbra morţii s-au arătat şi din calduroasă inimă să mulţămeşti cu toţi ai casei dumitale pentru multa şi nemăsurata milă ce au facut cu noi milostivul Dumnezeu au înnoit firea noastră cea căzută cu naştera căruia şi eu ma rog, ca unuia născut fiiu lui D-zeu şi D-zeu adevărat să daruiască pace, sănătate prealuminatului nosrtu Domn şi viiaţă noracită şi bună întemeiare intru cinstit şi luminat scaun mărirei sale şi împreună cu toată curtea măriii sale şi împreună cu dumneata, cinstite jupâne şi (sau)  preacinstite parinte, şi cu norodul creştinesc ca împreună de-a purure să priimit (sic) bucuria aceasta în mulţi ani cu veselie, cu toate cele bune şi de folos>>.

            Întâia oraţie vom întâlni-o şi în cele ce urmează.

            Prin Bucovina se mai rostesc, fără cântare, şi aceste versuri:      

                                    „Iată-l vine cel dorit,

                                    Iată-l vine umilit

                                    Către ai săi ucenici,

                                    Cel mai mare peste mici,

                                    Mişcaţi buzele spre bine,

                                    S-arătăm de învăţătură.

                                    Vom începe câteşidoi,

                                    Versuind cântări din gură;”

sau, alteori, şi tot prin Bucovina, când, judecând după cele ce aflăm scrise, pe lângă cei trei crai, mai este şi un înger şi când, înainte de cântarea cântecului de stea, urmează acest tipic:

                        Îngerul:

                                    „Eu sunt îngerul lui Dumnezeu,

                                    Ascultaţi ce va spun eu:

                                    Ştiţi ca sfinţii prooroci,

                                    Pe pământ s-au pogorât,

                                    Şi câte au proorocit,

                                    Toate ca s-au împlinit.

                                    Aşadar, spre neuitare,

                                    A neamului ce-a urât

                                    Hristos de la început,

                                    Vă vin cu aceşti trei crai,

                                    Cari prin versuri frumoase

                                    Şi cântări melodioase,

                                    Vor arăta adevărat

                                    După cum s-a întâmplat.

                                    De nu mă credeţi pe mine,

                                    Iată steaua care vine!

                        Craiul I zice:

                                    Bună seara, cinstiţi şi onoraţi boieri,

                                    Iată vă vin şi eu cu aceşti trei crai.

                                    De lume luminători

                                    De Dumnezeu binecuvântători.

                                    Şi orice s-ar întâmpla,

                                    Eu voi răspunde.

                        Craiul II:

                                    - Prin ce?

                        Craiul III:

                                    - Prin cântare.

 

            Partea a doua, miezul cântării de stea, se referă la căutarea şi aflarea pruncului Isus Hristos de către cei trei magi sau crai, la alte minuni ale Mântuitorului, obişnuit: nunta din Cana Galileii, sau este înlocuită prin nişte oraţiuni filozofico-religioase asupra vieţii pământeşti, cari de obicei slujesc ca a treia parte, ca încheiere.

            Cântecele de stea proriu-zise sau oraţiunile versificate, pot înlocui şi înlocuiesc cântecele de stea ce le vom prezenta ulterior.

            În cele ce urmează prezentăm oraţii, care prin Oltenia se numesc la singular proorocea, art. prooroceaua.

            O varianta a oraţiilor din Oltenia, se aude prin jud. Vâlcea şi se aseamănă mult cu oraţia din anul 1747.

            <<Ascultaţi, ascultaţi dumneavoastră, cinstiţi boieri, la povăţuitori, trei crai filozofi, mergând prin lume, au găsit pe Hristos, prunc mic, înfăşat, în iesle culcat, cu mare bucurie au strigat: „Ascultaţi dumneavoastră cinstiţi boieri mari, c-aceasta este steaua care s-a proorocit mai nainte de varoomnicul Varlam, de aceşti trei crai filozofi, de lumină purtători, zicând că va răsări o stea dintre israiliteni, care va sfărăma pe toţi domnii movilteni. Mergând ei după rază până în Vitleem, acolo au găsit pe Hristos în ieslea vitelor culcat şi cu bucurie au strigat. Adusu-i-s-a daruri: aur, smirnă şi tămâie. În cea naltă norocire dumnezeească, El ni s-a născut pentru toţi vecii, Amin!>>

 

            O altă variantă de oraţie se aude prin jud. Dolj:

            <<Fecioară, Fecioară cea mai spre o fiinţă, în pământul peşterii, cu magii grăiesc, grai filozofesc, că pentru noi s-a născut un cocon, cel mai de veci.

            Seara de astă-seară la mulţi ani cu sănătate!>>

            Cu unele adăugări noi, o urare veche sună astfel, având asemănările ei cu cele de mai sus:

            <<Cinstiţi gospodari! De vreme ce-am ajuns să prăznuim o taină ca aceasta , cu credinţa sa ne închinăm Celui ce a răsărit din pântecele Feciorei Maria, şi nouă celora ce şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a aratat; şi din călduroase inimi să mulţumim pentru multa nemasurata mila ce a avut cu noi Milostivul Dumnezeu; a înnoit firea noastră cea cazută cu naşterea sa, - căruia să ne rugăm ca unuia născut, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, adevărat, să dăruiască pace şi sănătate prealuminatului nostru Rege şi vieaţa norocită şi bună întemeiere întru cinstit şi luminat scaunul Mariei Sale, şi împreună cu toată curtea şi oştirea şi dimpreună şi cu dumneavoastră, cinstiţi gospodari, şi cu tot neamul nostru cel românesc, ca laolaltă de-a pururea să primim bucuria aceasta la mulţi ani cu veselie, cu toate cele bune şi de folos.>>

 

            Încheierea cântărilor se poate face si cu aceste versuri:

                                    Să va fie bine

                                    La mic şi la mare,

                                    La toţi câţi se află

                                    L-astă adunare;

                                    Poftim sănătate

                                    La toţi totodată,

                                    Inima întreagă,

                                    Dragoste curată,

            Care la Anton Pann se întregesc (completează) cu aceste:

                                    Cine ce doreşte ca să-i împlinească

                                    Fără-ntârziere pronia cerească,

                                    Vivat, să trăiască toţi câţi sunt în casă,

                                    Şi se ospătează la această masă!

            "Cântecele de stea" provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvina şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale.

            Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la cele germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave. Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă (poporanismism, curent social-politic care susţinea cã principala forţă a dezvoltării sociale este ţărănimea. Curent literar care milita pentru o literaturã realistã, democraticã), dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster, rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.

            Prima dată au fost consemnate în scris de Anton Pann, publicând prima broşură de cântece de stea în 1822, a doua ediţie apărând in 1825 (ediţiile nu se mai află în bibliotecile noastre ceea ce ridică un semn de întrebarea asupra însăşi a existenţei lor).

            Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de altă copiind şi modificând versuri din manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale. Motivaţia modificărilor făcute de el este aceea că unele texte din manuscrise deveniseră de neînţeles, recurgând astfel la mici intervenţii pe “ici-colo” cum mărturiseşte chiar el (de unde şi reproşul că nu a fost folclorist”).

            Sursele din care şi-a cules materialul au fost manuscrisele vechi, circulaţia orală şi ceea ce ştia el însuşi.

            Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă în cor. Şi corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăşi în Evul mediu în serviciul religios creştin, cu care se leagă de aproape literatura poetică şi muzicală a Stelei.

            Cântecele de stea sunt de origine cultă (bisericească) fiind preluate de către popor (“Steaua sus răsare…” este un psalm a lui Dozoftei)  prin intermediul bisericii.

            Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei:

1)      Cântece despre persoane şi evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la răsărit;

2)      Psalmi versificaţi;

3)      Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască şi să-i asigure un trai bun după moarte.

            Cele trei părţi definesc şi motivele pe care le tratează cântecele de stea:

·        subiecte neotestamentare (religioase la naşterea lui Iisus, la regii magi, la Irod si la uciderea pruncilor)

·        subiecte neterotestamentare (Moise, Iosif si fraţii săi etc.)

·        subiecte referitoare la viaţă şi moarte, cum este:       - viaţa

                                                                              - raiul şi iadul

                                                                              - urări de petrecere

Cântecele de stea împreună cu versurile la morţi, reprezintă până la un punct ceea ce s-ar putea nunii gesunkenes Kulturgut în folclorul nostru, cu deosebirea că autorii celor mai multe sunt preoţi şi călugări rămaşi necunoscuţi. Doar câteva provin din Psaltirea Iui Dosoftei şi au circulat mai mult integrate în teatrul irozilor (vicleiul). De asemenea, ele au fost difu­zate sistematic prin şcoala patronată de biserică. Originea cărturărească a cîntecelor de stea este confirmată de tema­tica biblică, de data aceasta autentică, dovadă că autorii erau cunoscători familiarizaţi cu textele biblice. În ele nu apare nici o excrescenţă care să fie în contradicţie cu textul sacru. Dovada cea mai sigură este factura lor stilistică, versurile utilizând cuvinte inexistente în lexicul popular, dar mai cu seamă întorsături care distonează evident de fluenţa firească a versului popular. Doar câteva cântece de stea: Steaua sus răsare, Trei pastori se întâlniră, Ce vedere minunată şi În oraşul Viflaim, prin circulaţie orală îndelungă, au fost adânc şlefuite şi turnate în albia stilistică populară, cu versuri curgătoare şi imagini mai apropiate de categoria reprezen­tărilor populare. În celelalte, construcţiile livreşti, topica nefirească abundă, oferind mostre de poezie greoaie şi adesea confuză. În unele pot fi semnalate retorisme cu totul străine de creaţia folclorică:

„O! amar şi grea durere,

Jale făr de mângâiere!

Şi o! plângeri necurmate,

Lacrămi, pâraie-nfocate ...”

sau enumerări livreşti tipice:

„Să pricepem, să-nţelegem - Să cunoaştem, să alegem.”

Epitete nefireşti, forţate în contextul respectiv, cum nu întrebuinţează niciodată poporul:

„Pe noi ne răscumpăraşi

Din strămoşii răsfăţaţi...”

„Ispitindu-i, vru setos

Să afle despre Hristos...”

„Şi cu graiu adăogat

Foarte lor li s-a rugat...”

Chiar când alegerea acestora e potrivită, se cade în retorisme prin înşiruire abuzivă:

„Ah, lume nesocotită,

Ah, inimă îndrăcită,

Ah, ambiţie lumească

Şi zavistie domnească.”

Adesea, versul este fragmentat de propoziţii inci­dente, după modelul versificaţiei culte:

„Şi-au mers, după cum cetim

Până la Ierusalim...”

„Magilor, călătoriţi

Pe Mesia să-l găsiţi...”

„Iar verhovnicii, dacă văzură,

Câteşitrei spre stea călătoriră...”

„Cei trei crai înc-au sosit,

După cum au fost cetit...”

„Când coboară la izvoare,

Ca să bea, să se-nvioare,

Apă rece de izvoare...”

Uneori, versul este întrerupt de inserarea unor verba dicendi, adesea numai sub constrângerea rimei:

„Unde s-a născut, zicând

Un crai mare de curând?...”

„Un luceafăr de-mpărat

El va zice: să trăiţi...”

„Zicând: - mergeţi de aflaţi

Şi veniţi, mă înştiinţaţi...”

Abundă de asemenea construcţiile forţate în plăsmuirea versurilor, formulări străine graiului popular:

„Dumnezeu fiind din fire,

Ai luat chip de-omenire...”

„Adusu-i-au daruri scumpe,

Trei lucuri din ce nu-s multe...”

„Aur, smirnă şi tămâie

Şi luară bucurie!...”

„Tu eşti o mare putere,

Ca să ne scapi din durere...”

„'N ieslea dobitoacelor

Şi-n paza îngerilor,

Ce se spune-n nume sfânt,

Toate-au fost pre pământ...”

„Mai apoi în Palestina,

Unde-a strălucit lumina

Ce din gure îi cânta

Şi-n chinare ei ti da...”

„În partea pământului,

La pomul Edenului...”

„Cel ce dă lumii viaţă

Îl ţinea Fecioara-n braţe...”

Nu sînt tocmai rare versurile cu enjambement:

„Dar a răsărit lumina,

Sfânta lege, rădăcina

Sădită de Dumnezeu

Prin cel fiu iubit al său...”

Se întâlnesc însă şi adevărate orori poetice, exprimări forţate şi confuze. Unele par a proveni de la poeţi care nu cunoşteau bine limba română, într-atâta licenţele poetice desfigurează bietele versuri cu care atâtea generaţii de şcolari au fost silite să-şi pocească memoria, fără să poată prinde firul ideii exprimate:

„Eu sunt înger serafim

Să-ţi trimet un Vifleim,

Îngerul marelui sfat

Să taie la Foi [?] mânat

Ca să spuie într-ai voşti...”

„Vino la grădina sa,

Ca o floare rodia

Din ce drept a îndrăsnit

Mai frumos a înflorit...”

„Unde este-acolo om

Precum a fost Solomon

Să-i cântăm aleluia

Din cântarea-aceluia...”

„Să ne-nveţe acest grai

Care-i calea către rai,

Ce-i bine strămoşesc

Pe lângă cela ceresc...”

Mai dizgraţioase apar cele puse în lumină de rima for­ţată:

„O, ticălosul de eu,

Cum scârbii pe Dumnezeu !...”

„Ali-Aliluia

Lui Dumnezeu unuia...”

Pe alocuri, versurile greoaie au fost eliminate prin conta­minare tematică. Influenţa puternică a versurilor populare a izbutit să schimbe fizionomia Cântecului pustiei inspirat din Varlaam şi Ioasaf, în această variantă din Vâlcea:

„O, prea frumoasă pustie

De acum până-n vecie !

De mulţi ani pustelnicesc,

N-am cui să mă jeluiesc.

Jelui-m-aş munţilor

De dorul părinţilor;

M-aş jelui brazilor,

De dorul fârtaţilor...”

Repetiţia paralelistică apare sporadic şi în alte cântece de stea, pasajul înviorându-se dintr-o dată prin asemenea plămadă poetică:

„...Şi te-ai dat în chip de rob,

Ca sa scapi lumea din foc;

Şi te-ai dat în chip de-argat,

Să scoţi lumea din păcat...”

„Din scaunul luminat,

Te trânteşte moartea-n pat;

Din scaunul zugrăvit,

Te trânteşte în pământ...”

O vreme, s-a crezut că aceste cântece de stea ar fi cam tot atât de vechi cât şi creştinismul la români. Lipsa de atestări documentare, dar mai cu seamă factura lor stilistică arată că în fapt sînt creaţii relativ recente. Cea mai veche atestare apare în 1747, pe un Catavasier tipărit în Rîmnicu-Vîlcea, unde este publicată „Steaoa de sus răsare - Ca o taină mare...”. Unele par a fi mai târzii chiar, în vreme ce la unele li se cunoaşte autorul, Atanasie Marinescu, „Ah, ce nebunie - Şi ce tiranie”, care din scena irozilor a trecut în cântecele de stea ale copiilor şcolari, cum atestă colecţia Drăgoi. Nu sunt clare raporturile dintre cântecele de stea şi teatrul irozilor (vicleiul); unele par a fi fost alcătuite anume pentru scena dramatică - Trei crai de la răsărit - ulterior trecând şi în repertoriul stelarilor, în timp ce altele par a fi fost preluate din acesta pentru a segmenta cu aceste cântece reprezentarea dramatică. Se pare că modelul acestor cântece de stea au fost cântecele calvine propagate printre românii transil­văneni în secolul al XVII-lea pentru a-i câştiga la noua confe­siune. Prezenţa masivă a verşurilor la mort (joltare) în Transil­vania, de aceeaşi factură tematica şi stilistică, indică oare­cum patria acestor cântece, unde repertoriul se arată de asemeni mult mai întins decât în sudul Carpaţilor. Strânsa înrudire tematică şi stilistică dintre cele două specii indică nu numai o apropiere genetică, ci explică şi schimburile de repertorii: Verşul lui Adam e atât cântec de stea cât şi vers la morţi, se pare şi O amar si grea durere, aceasta de tonalitate funebră evidentă. Cântecele de stea oferă şi o bază temeinică de studiere a raporturilor oral şi livresc.

go to cuprins

Steaua sus răsare

                                    Steaua sus răsare

                                    Ca o taină mare

                                    Steaua luminează

                                    Şi adeverează.

                                    Steaua străluceşte

                                    Şi lumii vesteşte

                                    Ca astăzi curată

                                    Preanevinovata

                                    Fecioara Maria

                                    Naşte pe Mesia,

                                    În ţara vestită

                                    Vifleem numită.

                                    Magii cum zăriră

                                    Steaua şi porniră

                                    Mergând după rază

                                    Pe Hristos să-l vază.

                                    Şi dacă sosiră

                                    Îndată-l găsiră

                                    La dansul intrară

                                    Si-I se închinară.

                                    Cu daruri gătite

                                    Lui Hristos menite

                                    Luând fiecare

                                    Bucurie mare.

                                    Care bucurie

                                    Şi aicea să fie

                                    De la tinereţe

                                    Până la bătrâneţe.

go to cuprins

Trei crai de la răsărit

                                    Trei crai de la răsărit

                                    Spre stea au călătorit

                                    Şi-au mers după cum citim

                                    Până la Ierusalim.

                                    Acolo, cum au ajuns

                                    Steaua-n nori li s-a ascuns

                                    Si le-au fost a se plimba

                                    Şi prin oraş a întreba:

                                    “Unde s-a născut” zicând

                                    “Un crai mare de curând?”

                                    Iară Irod împărat,

                                    Auzind s-a tulburat

                                    Pe crai în grabă a chemat

                                    Şi în taină, i-a întrebat

                                    Ispitindu-i, vreun setos

                                    Să afle despre Hristos

                                    Şi cu grai adăugat

                                    Foarte lor li s-arătat,

                                    Zicând: - “Mergeţi de aflaţi

                                    Şi vrând, mă înştiinţaţi,

                                    Să merg să mă-nchin si eu,

                                    Ca unuia Dumnezeu.”

                                    Craii dacă au plecat,

                                    Steaua iar s-a arătat.

                                    Şi-au mers, până-a străbătut

                                    Unde era pruncul născut.

                                    Şi cu toţi s-au bucurat,

                                    Pe Hristos dacă-au aflat.

                                    Cu daruri s-au închinat

                                    Ca la un mare-mpărat.

                                    Şi-napoi dacă au purces,

                                    Pe altă cale au mers.

                                    Precum le-a fost lor şi zis,

                                    Îngerul, noaptea in vis.

                                    Iară Irod împărat

                                    Văzând că s-a înşelat

                                    Foarte rău s-a necăjit

                                    Oaste mare a pornit,

                                    Şi în Vitleem a intrat

                                    Mulţi coconi mici a tăiat.

                                    Până la paisprezece mii,

                                    Toţi prunci, mărunţei copii

                                    De doi ani şi mai in jos

                                    Ca să taie pe Hristos.

                                    Muri în blestem de norod

                                    Nefiind el bucuros

                                    De naşterea lui Hristos

go to cuprins

În oraşul Vitleem

                                    În oraşul Vitleem

                                    Veniţi boieri să vedem

                                    Că astăzi ni s-a umplut

                                    Proorocirea de demult;

                                    Că se va naşte Hristos

                                    Mesia cap luminos,

                                    Din fecioara Maria

                                    Din neamul lui Avraam

                                    Din sămânţa lui David

                                    Din duhul sfânt zămislit.

                                    Trei crai de la răsărit

                                    La închinare au venit

                                    Daruri scumpe aducând,

                                    Şi către Hristos cântând:

                                    Culcă-te-mpărat ceresc!

                                    În sălaş dobitocesc,

                                    Te culca pe fân uscat,

                                    Craii te vor lăuda

                                    Şi mărire iţi vor da;

                                    Slava întru cei de sus

                                    Şi pace pân-la apus

go to cuprins

La nunta ce s-a întâmplat

                                    La nunta ce sa-ntâmplat

                                    În Cana-Galileei;

                                    Fost-a şi Iisus chemat,

                                    În Cana-Galileei;

                                    Şi vrând trişti a nu-i lăsa

                                    A venit cu maica-sa.

                                    Şezând la masa şi bând,

                                    Băutura neajungând,

                                    Şi din câţi la masa sta

                                    În tăcere se uita

                                    Necutezând a-ntreba,

                                    De mai este vin sau ba;

                                    Iară mama lui Iisus

                                    Văzând ca n-au vin d-ajuns,

                                    Zise: Fiul meu iubit!

                                    Vinul ni s-a isprăvit.

                                    Iară Iisus s-a sculat

                                    Şi slugile a chemat,

                                    Şase vase apa a pus

                                    Şi le-a umplut până sus.

                                    Hristos le-a binecuvântat

                                    Apa în vin s-a schimbat.

                                    S-a zis să-i dea-ntâi la nun

                                    Să guste vinul de-i bun.

                                    Iar nunul dac-a gustat

                                    Cu glas mare a strigat:

                                    Ceia ce fac mese mari

                                    Dau-ntâiu vinuri mai tari,

                                    Şi dacă se înveselesc

                                    Şi de cel prost primesc,

                                    Iar noi cel prost băut

                                    Si pe cel bun am ţinut.

                                    Atunci toţi au cunoscut

                                    Cum Hristos s-a născut.

 

go to cuprins

**

Colindul religios propriu-zis

În noaptea de Craciun, 24-25 Decembrie, ceata de feciori (fetele sunt de obicei excluse de la manifestările de Crăciun, fie ele coline, cântece de stea ori teatru), strabate satul de la un capăt la altul, colindând la fiecare casă pentru trecerea cu bine în noul an şi pentru asigurarea fertilităţii şi belşugului acestuia.

go to cuprins

 Colindatul

Astăzi, în chip curent neiniţiaţii consideră colindatul ca o practică legată numai de Crăciun. Aceasta a fost în fapt marea ambiţie a bisericii de a integra datina străveche, cu mult anterioară creştinismului, referitoare la întâmpinarea Anului nou, în cadrul creştin al sărbătoririi naşterii lui Iisus. Asimilarea a fost mai mult de suprafaţă, dovadă în primul rând desele atacuri ale bisericii împotriva unor forme popu­lare, ancestrale, ale colindatului. Acestea s-au repetat chiar în vremurile mai noi pe teritoriul ţării noastre. G. Heltai se plângea, în 1552, „că în Ardeal îndată după ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos se începe marele praznic al diavolului «Regelo ket» (săptămîna colindării)". Peste un secol, pastorul Andreas Mathesius din Cergău Mic-Alba e revoltat la culme că enoriaşii săi bulgari, trecuţi la luteranism, practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite („ihre Gotteslesterliche Kolinden vaJa-chisch singen") mai ales că înainte de Crăciun nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa „cântecele drăceşti", adică colindele. Cu toată opoziţia bisericii, amestecul de elemente precreştine şi creştine va dăinui nestingherit, ajungându-se la o sinteză atât de organică, încât cele două componente se vor influenţa reci­proc, mărind în chipul acesta confuzia dintre ele, spre dispe­rarea clericilor şi nedumerirea cercetătorilor. Doar formele extreme de colindat, cel cu măşti pe de o parte, apoi cel modern cu cântece de stea şi teatru religios pe de alta, mai păstrează caracterul neambiguu, cel dinţii al colindatului străvechi, precreştin, iar celălalt al doctrinei creştine auten­tice, deşi pe alocuri cu mici infiltraţii eterogene.

go to cuprins

Colindatul propriu-zis

            Locul proeminent în sărbătorile de iarnă îl deţine colin­datul cetei de flăcăi (şi maturi), într-un cadru mult mai complex, cu ierarhizări tradiţionale a căror semnificaţie s-a pierdut în bună parte. De data aceasta, urările de început de an se desfăşoară pe mai multe planuri, de la anumite practici şi gesturi până la cântarea colindelor şi dansurile propiţiatoare, total subordonate acestei funcţii.

Festivitatea urării este preluată de un grup, emanaţie de anumit grad a colectivităţii, care se investeşte în virtutea unor norme străvechi cu aceste prerogative sacrale şi laice. Datele foarte firave asupra cetelor de colindători lasă sa se întrevadă cum obiceiul a pierdut mult din coeziunea de odinioară, fiind practicat în forme din ce în ce mai laxe până la totala extincţie. S-a păstrat mai bine în Transil­vania propriu-zisă, mai cu seamă în sud şi pe Câmpie, apoi în ţinutul învecinat Ţara Loviştei, pe care colindatul o arată a fi o prelungire fidelă a ţinutului Sibiu-Făgăraş.

Ceata de colindători poartă felurite denumiri, unele punând în lumină tocmai anumite trăsături distinctive în orga­nizarea ei. Cea mai răspândită e „ceată de colindători” sau, mai simplu, „colindători”, arătând că grupul urează prin colinde cântate, alături de „ceata de feciori”, aceasta frec­ventă mai ales în Transilvania, în ţinutul Sibiu-Făgăraş e folosită mai ales denumirea „ceată de juni” (sau „juni”, „junime”), arătând că e alcătuită numai din flăcăi. În ţinutul dintre Olt şi Târnave, ceata se numeşte „bute" (sau „butea feciorilor”), după obiceiul de a aduna încă din postul Crăciu­nului vinul necesar petrecerii finale într-o bute depozitată la gazda cetei. În Câmpia Transilvaniei şi Năsăud, ceata se numeşte „bere", după obiceiul de odinioară de a pregăti berea necesară petrecerii de la sfârşit, fiecare flăcău contri­buind cu cotă de orz. În Hunedoara vestică şi ţinutul Hălmagiu - Beiuş, ceata se numeşte „cu doba” (sau „dubaşi"), după doba confecţionată de ei, pe care o folosesc mergând pe drum, precum şi în casă. În unele momente ceremoniale, în Ţara Loviştei, ceata se numeşte „preucă”, termen care desemna odinioară „grup de călăreţi”, evoluând spre cel de „grup de colindători”. Prin Ţara Bârsei, ceata e numită „zoritori” (sau „cu zoritul”), după colinda din zorii zilei, pe alocuri singura în repertoriul ei. Sporadic mai apar şi alte denumiri: „vătăşie”, „ferdelă”, „oleghină” („olăhină"), „hadă” (în părţile Zalăului), iar prin zona dintre Sibiu - Strei şi „ceată de căluşeri”, întrucât colindătorii urează şi prin jocul cu acest nume. Componenţa şi sistemul de organizare variază în chip neaşteptat, adesea chiar de la un sat la altul, ca şi cum ar năzui ca nici unul să nu semene cu cele vecine, instituind norme diferite acolo unde nu s-ar aştepta nimeni, mai ales cercetătorul înclinat să niveleze ariile folclorice minuscule. Ţinând seamă de elementele defini­torii, se pot distinge în linii mari trei categorii de cete de colindători:

Ø      în sud-vestul Transilvaniei, la apus de linia Strei - Brad - culmea Bihării, apare ceata mai numeroasă, emanaţie a întregii colectivităţi: de la fiecare casă se cuvine să intre cineva în ceată, flăcău sau bărbat însurat cam până pe la 40 de ani, dar adesea şi de 60 de ani dacă e un bun cunoscător al repertoriului, în consecinţă, ceata e destul de numeroasă, fiind alcătuită din 30—40 de inşi, uneori chiar până la o sută.

Ø      în sudul Transilvaniei, la răsărit de linia amintită, apoi în Câmpia Transilvaniei (între Someş şi Mureş), precum şi în Ţara Loviştei, se întâlneşte ceata mai restrânsă, de data aceasta emanaţie numai a tineretului, adică a adolescen­ţilor şi tinerilor necăsătoriţi.

Ø      al treilea tip de ceată, întâlnit în nordul Transilvaniei apoi prin Moldova şi Muntenia, se caracterizează printr-o coeziune cu totul firavă şi prin atribuţii mai reduse. Ceata de flăcăi are ca ţel doar urarea cu colinde, pe când petrecerea de Crăciun (Anul nou) e organizată de alţii, cu totul excep­ţional prin unele puncte din Muntenia (valea Ialomiţei, Argeş), flăcăii colindători încropesc o petrecere mai largă cu participarea sătenilor sau a tineretului.

Ceata alege un condu­cător, numit felurit (vătaf, primar, jude, birău, primaş, morcotan, iar mai nou, chiar şef), ales dintre cei care ştiu mai bine colindele sau mai cu autoritate, iar pe alocuri prin Ţara Loviştei, prin licitaţie.

Cel mai răspândit e colindatul în noaptea de Crăciun (Anul nou), de obicei cu începerea serii, terminându-se în zorii zilei. Pe alocuri, se continuă şi în ziua de Crăciun, cu eventuală pauză, rareori colindatul sfârşind în a doua zi de Crăciun. Când satul e prea mare pentru a fi străbătut de o singură ceată, se organizează două cete similare, rare­ori mai multe, iar pe alocuri, ceata se subdivide în două subgrupe care colindă independent câte o parte a satului, după ce mai întâi au colindat împreună pe notabilii satu­lui. Căci în genere, colindatul începe cu aceştia (preot, învă­ţător, primar, notar), întâietatea variind de la un sat la altul, în concordanţă cu norma tradiţională. Pe alocuri, chiar ceata obişnuia să-i dăruiască, de obicei cu vin, după ce au primit darurile cuvenite. Apoi colindatul se desfă­şoară într-o anumită ordine dinainte ştiută, începând de obicei de la un capăt al satului, de la o casă la alta. Ocoli­rea vreuneia e semn de desconsiderare, care poate avea urmări neplăcute. Chiar cei nevoiaşi sînt colindaţi, anume „ca să-i facă bucurie: nici nu le trăbuie de-acolo” daruri, dimpotrivă, ceata îi cinstea cu colaci şi „pecie", după unele mărturii din sudul Transilvaniei.

go to cuprins

Colindul popular religios

De la Atanasie Marienescu încoace, colindele au fost clasificate după tematica lor în două grupe mari, religioase şi lumeşti (profane, sociale), adică fără elemente creştine în urzeala lor. Distincţia are valoare relativă, în primul rând pentru că există regional numeroase oscilări, cu variante creştine şi necreştine ale aceluiaşi tip. De multă vreme, colec­ţiile au scos la iveală asemenea „dublete", cum ar fi: tipul despre „boierul bătrân" la masa cu mărul de aur, paharul ritual, ciobanul (sau Dumnezeu, Sântion) îmbătrânit la oi, maica bătrână (Maica Domnului) ce-şi caută fiul, pescarii prinzând puiul vidrei, ca vidra să le arate locurile cu peşte bogat (puiul Iudei, care prezice sfârşitul lumii), maica ce se metamorfozează să-şi caute fiul la oaste (Maica Domnului ce se preface porumb, iederă si ceaţă să-1 caute pe Iisus), doi vulturi care fură faşă copilului (faşă lui Iisus), gazdele cotropite de flori în pat (Dumnezeu cotropit de flori şi ierni) etc. Unele teme de obârşie străveche au primit coloratură creştină, pentru ca apoi să fie din nou laicizate parţial, atât cât permitea fabulaţia colindei. Astfel, prădarea raiului de către Iuda, una dintre cele mai răspândite colinde în toate provinciile româneşti, e de fapt o preluare a temei atît de frecvente în basmele fantastice despre furarea conste­laţiilor de către zmeii locului (mai rar de o babă vrăjitoare), care aduce cu sine întunericul pe pământ, după cum se subliniază şi în colindă:

„Mîndru raiu-i-ntunecos - Scârnav iadu-i luminos”,

colindele adăugind de obicei şi furtul însemnelor creştine capitale: cheile raiului, scaunul de judeţ, găleata de botez, uneori veşmântul lui Dumnezeu. Spre a fi readuse, e trimis Sântilie cu tunetul şi fulgerul, mai rar Sâmpetru, dar în varian­tele din Moldova răsăriteană totdeauna eliberatorul celor furate şi duse la iad este flăcăul colindat care primeşte ca arme „tunurli şi fulgerile" cu care:

„Di diparte-o fuljeratu - Da de-aproape-o di tunatu”.

Procesul de relaicizare parţială a colindei a fost surprins izolat şi în Vâlcele—Covasna, unde eliberatoarea constela­ţiilor furate e Ruja ajutată de Sântilie, încât formula finală de urare sună adecvat:

„Să-mi fii, Rujă, sănătoasă - Rujă ş-a lui Dumnezeu”.

Uneori, oscilaţiile creştin-necreştin se întâlnesc în aceeaşi variantă. În varianta bănăţeană a tipului despre maica plecată în căutarea fiului, în calea colindătorilor:

„Iese-o maică cam bătrână - Cu-o cupă de vin în mână”,

deci fără vreun însemn religios, pentru ca să-i întrebe totuşi pe colindători:

„- N-aţi văzut pe fiul sfânt?”

Atare oscilaţii persistă viguros în acest tip chiar acolo unde de la început se subliniază că Maica Domnului e cea plecată în căutarea fiului, întrucât variantele subtipului celui mai răspândit îl arată în chip de războinic victorios:

„Sus la Rusalin

Steaguri împărţin

De ale mai mări

Dedea la husari...”

iar alt subtip înfăţişându-l pe Iisus:

„'N târg la Rusalin

Înt-on joc jucând,

După el era

Sora soarelui”

Abia al treilea subtip se încadrează tradiţiei biblice, arătându-l răstignit pe cruce, cu o seamă de detalii apocrife, de provenienţă populară, ca şi cunoscutul său portret, des­cris spre a fi recunoscut de colindători, întru totul identic cu cel al ciobanului mioritic. Chiar colinde funciar „laice" pot primi alteori creştine în sensul dorit de tradiţia locală mai receptivă la elemente biblice. Colinda despre patul minunat aflat sub umbră de măr, în care doarme gazda sau altcineva, într-o variantă bihoreana primeşte un conţinut creştin:

„...Da la poala pomului

Scrisu-i patu Domnului...

Că-i culcat un fiu curat

Dă Maica sflntă-i lăsat.”

O variantă maramureşană a tipului despre fata în leagănul aşezat în coarnele bourului ce înoată prin mare, arată că în leagăn e culcat „Fiu maicii-nfăşurat", iar craii veniţi anunţă:

„S-au născut fiul cel sfânt.”

Alte exemple similare arată că orice colindă „laică" poate primi elemente creştine, după cum şi colindele reli­gioase pot suferi laicizări mai adânci sau superficiale. În fapt, elementele creştine sînt asimilate în aceeaşi grupă mare a mitologiei populare, în consecinţă supuse unor reelaborări continue, iar elementele mitice populare redimensionate prin altoiri sau prelungiri creştine, în cadrul aceluiaşi ferment general cu coordonate miticizante: între ele funcţio­nează continuu o punte comodă de trecere.

Cam jumătate din tipurile colindelor sînt „laice", iar celelalte cu tematică biblică, proporţia variind regional după întinderea repertoriului şi puritatea colindatului, în nordul Transilvaniei - îndeosebi Maramureş, Oaş - domină cu evi­denţă cele religioase, pe când în Muntenia sînt mai numeroase cele „lumeşti", cu toate că pe alocuri repertoriul cetelor de colindători se arată îmbogăţit de cântece de stea.

Tematica creştină a colindelor poartă o pecete atât de ţărănească, încât se distinge fundamental de izvorul biblic, cel mai adesea venind în contradicţie cu acesta. Fabulaţia biblică este supusă unei prelucrări intense pentru a fi ajus­tată pe măsura viziunii populare dintr-un ţinut anumit.

go to cuprins

Colindele religioase propriu-zise

            Colondele religioase au funcţia magică de a asigura trecerea cu bine în noul an şi a asigurării fertilităţii şi bogăţiei în casa celui colindat.

            Spre deosebire de colindele laice, colindele religioase au ca personaje pe Iisus, Dumnezeu, Maica Domnului şi mulţi alţi sfinţi, cel mai frecvent fiind Sf. Ion. Originea lor este sigur populară şi se consideră ca unele dintre ele (cele în care apar sfinţii şi Dumnezeu scăldăndu-se ori cele în care apare Sf. Ion sărind) sunt nişte supraviţuiri ale credinţelor precreştine.

Ca motive, subiect, tematica lor este variată.

· în unele se prezintă naşterea lui Iisus, Sfânta Maria fiind ajutată de Crăciuneasă, soţia lui Crăciun, care este un fel de opozant a lui Iisus; Crăciun îi taie mâinile Crăciunesei pentru ca a ajutat la naştere, dar Fecioara i le lipeşte la loc, facându-le din aur; vazând asta, Crăciun se converteşe şi devine “primul creştin”.

· altele au ca temă înfruntare Dumnezeu - Crăciun ca să se vadă cine este mai mare (puternic).

„Mai la vale de el

Scaldă-se şi Moş Craciun,

Dară Dumnezeu ce-mi grăia:

- Măi, tu cui te-mpotriveşti?

- Ţie că mă-mpotrivesc,

De mă scald, de mă-mbăiez,

C-am fost tânăr, şi-am putut,

Fapt-am casă lângă drum,

Ospătat-am flămângioşii,

Încălzit-am friguroşii...”

· altă temă Dumnezeu şi sfinţii se scaldă, iar în aval  de ei se scaldă şi gospodarul căruia i se colindă (scăldatul este văzut ca o practică magică cu rol de asigurare a belşugului în casa celui colindat).

            Din al nouă-lea cer, cad nouă picaturi din cele nouă lumânări:

„La vârfuri de nouă metrii

Ardu-mi noua lumânări,

Sus îmi arde, jos îmi pică.

Pică una, pică două,

Picătura cea de-a noua

Pică-n apă limpegioară.”

            Prima picatură cade într-un râu pe care îl transformă şi în care se scaldă Dumnezeu, Craciun, Sf. Ion şi toţi sfinţii (referinţa este taina botezului):

„Picătura cea dintâi,

Faptu-mi-s-a râu de vin,

Râu de vin

Şi lac de mir,

Râu de apă limpejoară.

Scaldă-şi bunul Dumnezeu,

Se scălda

Şi se-mbăia,

Cu bun mir se miruia,

`n veşmânt alb se primenea.

Mai de-a rând cu Dumnezeu,

Se scaldă şi Moş Craciun,

Moş Craciun

Sfântul Bătrân,

....

Mai de-a rând cu dumnealor,

Scaldă-şi toţi sfinţii părinţi,

....

Mai de-a rând cu dumnealor,

Scăldă-şi Ion Sfânt Ion,...”

            Tot în acel râu se scaldă şi gazda, jupânul Constantin:

„Mai de-a rând cu dumnealor,

Scaldă-şi icea-n cest domn bun,

Domn bun

Jupân Constantin,...”

            Dumnezeu îl întreabă cui se potriveşte, cui se aseamănă de se scaldă în acelaş râu, încercându-i înţelepciunea răaspunsului:

„...Grăi bunul Dumnezeu:

- Constantine, fătul meu,

Dar tu cui te potriveşti:

De te scalzi, de te-mbăiezi,

Ori mie, ori sfinţilor,

Ori lui Crăciun, sfânt bătrân,

Ori lui Ion, sfânt Ion?”

            În unele variante răspunsul gazdei este:

„- Alei Doamne Hristoase,

Dar eu cui mă potrivesc,

De mă scald, de mă-mbăiez?

Nici ţie, nici sfinţilor,

Nici lui Crăciun, sfânt bătrân

Nici lui Ion, sfânt Ion;

Mă potrivesc faptelor,

Ce mai fapt

Doamne, am fapt!

Am fost tânăr, şi-am putut,

Fapt-am casă lângă drum,

Ospătat-am flămângioşii,

Încălzit-am friguroşii...”

· o altă temă: Sf. Ion sare în sus şi în jos, pentru a fecunda şi fertiliza natura.

go to cuprins

***

Vifleimul (Vicleimul) sau Irozii

 

În unele locuri în noaptea Crăciunului (şi până la Bobotează chiar) întâlnim şi cântarea religioasă cunoscuta sub numele de Vifleimul sau Irozii. Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în toată forma. Această dramă religioasă ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale, în care, adesea după scenarii şi costume influenţate de realităţile autohtone, se înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând.

Inspirat din literatura bisericească creată pe marginea textelor biblice, Vicleimul păstrează urme din colindatul cu măşti. La noi cântecele acestea au venit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe două căi:

Ø     prin Bizanţ, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiţia orientală şi care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă;

Ø     prin saşi, adică saşii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul şi "Irozii" după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi şi reprezentând tradiţia occidentală, apoi prin secolul trecut de la saşi le-am luat şi noi. Înainte nu existau şi dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la aceste producţii.

Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.

În vremea celui de-al doilea război mondial se mai juca încă, în zilele Crăciunului, pe întreg teritoriul românesc. Vitleemul, piesa de teatru popular. Irodul este numit după loc: Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul.

În vremea lui Kogălniceanu, piesa era jucată în oraşe, la “case mari” de către cântăreţii de la biserica. Însă şi “irodarii” ţărani ajungeau, în primele decenii ale secolului nostru, până în marile oraşe fiind primiţi cu bucurie de toata lumea. Astăzi aria de răspândire a Irodului s-a restrâns.

Răspândit mai ales în Oltenia, Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuşi o sceneta cu conţinut profan. Scena lui este înlocuită cu o lada (cutie) purtata de doi băieţi în interiorul căreia se afla decorul şi evoluează marionetele, mânuite din afara, care dau naştere la o serie de scene care satirizează întâmplări şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere plăcuta chiar în palatele Domnitorilor tarii.

Aşadar, alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană, jocul păpuşilor.

Probabil că aceasta a avut o existenţă separată, pentru că Sulzer nu vorbeşte despre Irozi, dar pomeneşte jocul păpuşilor.

 

Partea religioasă este o acţiune în care intră ca persoane principale: Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele parţi o paiaţa.

go to cuprins

Istoricul vifleimului

De timpuriu a început să se serbeze în biserica din Galia şi Egipt, naşterea Mântuitorului, care serbare s-a adoptat de către întreaga biserică occidentală şi orientală. După aceea s-au introdus şi ceremonii alegorice.

Se ştie că religiile păgâne ale grecilor şi romanilor aveau în ele un foarte însemnat element dramatic. Creştinismul îl atacă cu cea mai mare violenţă şi Sf. Părinţi spun că jocurile şi reprezentaţiile cuprind idolatria şi superstiţia. Când a devenit creştinismul religie de stat, toate ideile sale au fost puse în aplicare şi deci teatrul a fost uitat şi dispreţuit.

Nu a trecut multă vreme şi chiar preoţii încep să simtă cât de necesare sunt formele externe, pompoase, pentru răspândirea credinţei şi se văzură nevoiţi să recurgă la mijloacele dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veşminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de artă, procesiuni cu diferite prilejuri se introduc încetul în cultul creştin.

De aci nu a fost decât un pas până la reprezentarea în biserică a naşterii Domnului. Se punea o iesle înaintea căreia veneau cei trei crai de la Răsărit de se închinau şi aduceau darurile lor. Din antifoanele şi ,,răsponsoriele” ce se pomenesc deja în secolul al VI-lea s-a dezvoltat cu încetul dialogul, însoţit de cântece, ce se aseamănă cu cântecele noastre de stea, între păstori şi îngerul, păstorii şi îngerii şi aşa mai departe. Abia mai târziu s-a introdus regele Irod în aceste ,,mistere”.

            Textele cele mai vechi, latine din sec. al XI-lea, sunt originare din  Galia; de aici s-au introdus de timpuriu aceste reprezentaţii în Germania şi s-au răspândit mai departe şi în alte ţări. În special du Meril, Weinhold şi Schoer au studiat originea şi dezvoltarea acestor reprezentaţii dramatice relative la naşterea Domnului. În toate textele, cele vechi, anterioare mijlocului sec. al XIII-lea, lipseşte numele celor trei crai, ci se numesc simplu: regele cel dintâi, regele al doilea şi regele al treilea. Abia după acea vreme apar numirile de Balthasar, Gaspar şi Melchilor, care au fost apoi adoptate de către întreaga creştinătate. Interesant este că Întrebările şi răspunsurile din copia de la 1809 n-au aceste numiri căci, fiind traducere după originale bizantino-slave, reprezintă tradiţia orientală, deosebită de acea occidentală, care „porecleşte” pe cei trei crai cu numirile pomenite. Iată pasajul respectiv, destul de introductiv:

            Întrebare: „Cum au fost numele celor trei crai ce au adus daruri la naşterea lui Hristos?”

            Răspuns: „Elemeh, Eleor, Elav.”

            Întrebare: „Dar dacă au mers acolo, ce au zis?”

            Răspuns: „Elemeh au Zis: veniţi să ne închinăm împăratului nostru, Dumnezeu, iproci şi ceilalţi.”

            Acele texte latine, a căror forme cele mai vechi au fost publicate de Weinhold şi Hartmann, au fost dezvoltate şi prelucrate în Germania, unde au căpătat o formă fixată prin poeţii germani din perioada Reformei. Însuşi Hans Sachs a compus un astfel de Weihnachtspiel.

Împreună cu protestanţii au venit apoi Irozii în Ungaria şi Transilvania, unde s-au păstrat până în ziua de astăzi şi au fost studiate pe o scară foarte întinsă de către Schroer, care ajunge la concluzia ca textul Irozilor ce se obişnuieşte la saşii din Transilvania se trage de la un text fixat în Germania, în secolul al XVI-lea. Schuller a publicat un astfel de text, însoţindu-l cu oarecare observaţii. De aici, adică de la saşii din Transilvania, au venit Irozii şi la noi, cel mult în secolul trecut. Nici Cantemir, nici Sulzer nu pomenesc de Irozi, ci cel din urmă numai jucăriile de păpuşe. Dar din momentul introduceri, s-au bucurat de o mare reputaţie la români, dar care în zilele noastre a început să scadă. Iată ce ne spune d. Kogălniceanu: ,,Dascălii şi diacii, întocmai ca în Franţa les clercs de la Bazoche, erau învăţători, erau zugravi, erau cântăreţi, erau chiar actori reprezentând misterele religioase ce pretudindenea au fost începutul teatrului modern şi din care rămăşiţele ni sunt păstrate încă prin Irodul sau Betleemul nostru cari, din ziua de crăciun şi până în lăsatul secului, parcurg stradele oraşelor noastre şi care se reprezintă mai cu deosebire de cântăreţii de la biserici. La începutul încă al acestui secul, irozii erau ţinuţi în onoare mai mare, fiii boierilor celor mai înalţi, îmbrăcaţi în haine de stofă aurite, mergeau la curtea domnească şi la casele boiereşti cele mai însemnate de reprezentau scenele religioase. Aici este loc să esprim un regret că încă cât este timpul nu ne îngrijim să păstrăm ultimile rămăşiţe ale irozilor, cari seculi întregi, cu păpuşele, au fost teatrul nostru popular”.

            Acest text este numai pe jumătate justificat, căci posedăm texte din Irozi, chiar în mai multe redacţii, dar din jocul cu păpuşele nu se găseşte nimica scris, nici tipărit. Textul cel mai vechi se află într-un manuscript de la 1821, cuprinzând patru pagini şi este mai mult un dialog, amestecat cu cântece între Irod împăratul şi trei filozofi de la Răsărit, care aici se numesc Valtuzar, Irimie şi Melhior. Acest text din Irozi se potriveşte mai mult cu următorul text scurtat, care se află în cântecele de stea ale lui Anton Pann, intitulat Întrebarea lui Irod şi răspunsul magilor:

            Irod: Cine sîntiţi voi? De unde veniţi şi unde vă călătoriţi?

            Melhior: Eu sînt craiul Melhior de la Răsărit şi după steaua ce s-au arătat, cunoscând că s-au născut împărat mare pre pământ, merg până la Vitleem să mă închin lui.

            Baltazar: Eu sunt Baltazar de la Persia, care prin steaua ce s-au arătat şi prin prooroci înţelegând că s-au născut împărat Christos, merg ca să mă închin şi eu lui.

            Gaspar: Eu sunt Gaspar de la Răsărit şi, văzând steaua ce s-au arătat pe cer, am ispitit proorocii şi scripturile ş-am cunoscut că s-au născut Christos, domnul domnilor, craiul crailor şi împăratul împăraţilor şi merg până la Vitleem ca să mă închin şi eu lui.

            Dar tu, ce mare împărat eşti?

            Irod: eu sunt Irod împărat, care pre cal am încălecat, sabia în mână am luat, în Vilteem am intrat, patrusprezece mii coconi mici am tăiat şi tot pământul s-a cutremurat.

            Anacronismul cu tăierea pruncilor de care se laudă Irod înaintea celor trei crai, nu supără deloc pe poporul, ba din contra, ar simţi o lipsă esenţială dacă acest moment de groază nu s-ar afla în Vicleim. Un text întreg a apărut la Braşov sub titlul Cântece de Irozi, care a ajuns şi la a doua ediţie. Editorul anonim al acestui text este d. Hinţescu, care ne-a comunicat că a cules acel text din gura copiilor români din Scheii Braşovului. Aici este deja o piesă teatrală dezvoltată, care are ca personaje pe: Irod, regele iudeilor, Valtazar, Gaşpar şi Melhior, regi de la Orient, îngerul, călugărul, tălmăcitorul lui Irod, ciobanul şi doi soldaţi. Şi cuprinsul este mai dezvoltat, căci se spune şi buna-vestire, şi întâlnirea crailor cu Irod, şi porunca acestuia de a omorî pe toţi pruncii din Vitleem. Acest text s-a reprodus întocmai în ediţiile ulterioare de cântece de stea, din Craiova şi din Bucureşti, care conţin atât varianta cea scurtă după Anton Pann, cât şi cea dezvoltată, după Hinţescu. Această publicare complectă a dat impuls şi lui Băncilă de a publica astfel de texte; dar autorul singur ne zice: ,,Producţiunea prezentă este o imitaţiune locală pe care, parte o am mai îndreptat şi, pe alocurea, parte o am compus din nou”, prin care ,,îndreptare” şi ,,compunere din nou”  a mişcat în mod esenţial valoarea publicaţiei sale care, de altfel, ar fi fost foarte merituoasă. Această colecţie a lui Băncilă cuprinde două texte de Irozi sau, precum îi numeşte Băncilă, Colindele crăciunului, una în patru acte şi cealaltă într-un act. Afară de aceea, mai cuprinde şi unicul text ce-l cunoaştem până acuma de un ,,mistere de la passion”  intitulat Colindele paştilor care, după aserţiunea autorului, se obişnuieşte pe alocuri în Transilvania . Mai pomenim în sfârşit scurta dar precisa dare de seamă despre Vicleimul, cum este utilizat în România, făcută de dl. Teodorescu. Păcat că dl. Teodorescu s-a mărginit numai la această scurtă dare de seamă; totuşi, se poate cunoaşte că partea întâi se potriveşte cu textul cel vechi manuscript şi din Anton Pann, iar partea a doua se deosebeşte puţin de celelalte texte de Irozi.

            Reprezentaţiile publice au înrâurit într-un exemplu curios asupra poporului şi i-au îmbogăţit limba cu un cuvânt nou. Gaşpăr însemnă acuma ţigan în graiul popular, ceea ce se explică numai printr-aceea că unul din cei trei crai, adică Gaspar, se reprezintă ca un arap căci, după legendă, era împăratul Arapiei, precum îl şi însemnează Băncilă. Cu această ocazie, când se juca şi se reprezenta scena biblică ,,naşterea Domnului”, singurul teatru popular, au intrat şi subiecte profane în cercul reprezentărilor, jocuri de păpuşe şi altele. De aceste jocuri nu posedăm nici un text. Numai atât ştim, cât reiese din cântecelul comic Ion Păpuşariul al  lui Vasile Alecsandri  care, precum arată şi numele, este însuşi un astfel de jucător de păpuşi. El însă le aruncă una câte una în coşciugul uitări, fiind persecutat de gustul modern, rafinat, care aruncă între morţi rămăşiţele puţin considerate ale obiceiurilor şi jocurilor strămoşeşti.

Mersul acţiunii e următorul: Irod primeşte de la ofiţeri veşti din împărăţie. I se raportează că s-au prins trei oameni străini, care se aduc înaintea lui şi la întrebările făcute, răspund că sunt trei crai: Gaspar, Melhior şi Baltazar, care au plecat, călăuziţi de o stea, să caute pe împărat. După aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de prunci:

„Toţi prunci, mărunţei copii

De doi ani şi mai în jos

Împreună cu Hristos.”

După o mică sfadă împăratul porunceşte să-i ducă la închisoare, dar, speriat de blestemele lor, le dă drumul şi ei pleacă să se închine lui Hristos. Aici se sfârşeşte actul I. În actul II se aduce un copil, care profetizează împăratului tot ce are să se întâmple lui Hristos: botez, răstignire, înviere, înălţare. Reprezentaţia se sfârşeşte cu mărturisirea lui Irod că nu are nici o putere faţă de Hristos.

Partea profană este jocul păpuşilor. Într-o cutie mare pe care o poartă doi băieţi, este înfăţişată grădina palatului lui Irod. Moş Ionică, îngrijitorul curţii, şi Paiaţa stau tot timpul în scenă şi pe acolo defilează diferite tipuri, care dau naştere la o serie de scene în care se satirizează deosebite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasă varianta. Aşa vedem o bătălie între un iaurgiu şi un bragagiu, privelişte ce se întâlneşte des prin Bucureşti, vedem o satiră la adresa vieţii orăşeneşti din timpul trecerii ruşilor; vedem satira contra ţiganilor hoţi, contra evreilor fricoşi, contra popilor şi dascălilor care nu-şi îndeplinesc bine datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.

Neapărat, satira nu e niciodată fină. Acele glume nerafinate, dar lipsite şi de obscenitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la români, dar la toate popoarele, pentru că aproape identică cu a noastră este originea teatrului poporan la celelalte naţiuni. Să vedem deci originea.

 

            Să ne optim puţin asupra câtorva (texte ale acestei reprezentaţiuni nu sunt prea numeroase), din care reiese confruntarea dintre magi şi Irod sau răutatea acestuia.

Primul, care se crede a fi cel mai vechi, stă în capul unei „colecţiuni” numeroase de cântece de stea, de pe la 1821. Este foarte scurt şi cuprinde întreaga ţesătură neversificată. Ca personaje are numai pe Irod şi pe Cei trei crai de la Răsărit.

go to cuprins

În lipsa unui text inedit, îl reproducem în rândurile următoare:

 

« Irod:

Bună vreme! bună vreme la dv., cinstiţi boieri!

Iată am venit cu aceşti trii crai, filosofi, de Dumnăzău luminători, şi de mine purtători; şi voi ca să-i întreb undi merg şi undi călătoresc şi cu aceşti sămi, cui să arată, şi cui să închină?

Valtuzar răspunde:

Pre aceşti trii crai filosofi, de Dumnezeu luminători, ce va fi pentru dânşii, eu voi răspunde.

Irod zice:

Prin ci?

Valtuzar răspunde:

Prin cântări.

Irod zice:

Cântă!

Valtuzar cântă cântare „Tu, Doamne, slăvită! (!) şi mare” pănă în trii ori.

Irod iarăşi zice:

Cari eşti aciala? şi cari?

Valtuzar răspunde:

Gările ti pomineşti pre tine, totdeauna să ti pomenească; prin cetul (?). Şi cel ci ştii vra să înciapă.

Iară Irod începi:

Ci vra şi cielanţi crai?

Cântă după dânsul; iară după ce au sfârşit di cântat, apoi începi aciasta Irod:

Eu v-am numit pre voi feciori di împăraţi mari, dar voi ci căutaţi pi loc străin, fără armi, fără tărie; sau vreun agiutori de la mine poftiţi?

Răspunde al meu frate, Irimie!

Apoi zice toţi pre rând, ciniş filosofie:

Eu sunt filosoful Irimie, dispre răsărit merg, ca să întreb di iaslile dobitoacelor spre împăratul jidovilor, căruie i se închină lui luna şi stelele, şi toate păsările ceriului, şi să bucură di naşterea lui; merg ca să mă închin şi eu lui.

Iară Irod zice:

Dară tu ce filosof eşti?

Eu sunt filosoful Melhiiur, adică ci esti scris prin proorocii: „şi tot (cit. tu) pământul Vifleim, cu cât eşti mai mic între domnii tăi iudei, că din tine va să nască povăţuitoriul pre norodul meu Israil", am venit să mă închin şi eu lui.

Iară Irod aciasta [auzind, zice:?]

Dv. filosofi! mergeţi şi întrebaţi cu de dinsul şi di-ţi afla pruncul născut, în iesli culcat, şi la întumare dumnealorvoastră să viniţi ca să-mi daţi şi mii de ştire, ca să merg sa mă închin şi eu lui. Dar tu ci filosof eşti?

Eu sunt filosoful Valtuzar di la împărăţie Persi. Am auzit că s-au născut Hristos în Vifleim, am venit ca să mă închin şi eu lui.

Iară Valtuzar zice:

Dar tu ci împărat eşti?

Iară Irod grăieşti aşa:

Cum poţi, un filosof ca tine, să întrebi un împărat ca mine; ci împărat sunt eu, şi ci împărat vra să nască mai mare dicât mine? Au nu stii tu că eu sunt Irod împărat, care pe cal am încălecat, şi când cu piciorul în pământ au dat, tot pământul di frica me s-au cutremurat? Dar un filosof ca tine să nu să tiamă di un împărat ca mine?

Iar Valtuzar zice aşa:

Un filosof ca mine nu să va temi di un împărat ca tine; că ceea ce am auzit voi răspunde şi cărţile voi deschide şi voi arăta.

Irod zice:

Mergi di arată!

Valtuzar răspunde:

Voi arăta.

Irod iarăşi zice:

Mergi di arată!

Valtuzar răspunde:

Voi arăta.

Iarăşi Irod zice:

Mergi di arată ceea ci ai văzut, să să videzi (sic).

Apoi craii încep: „Naştirea ta”... Apoi zici Irod auraţie (sic) aciasta:

Omule, omule, creştinule,

Părăsăşti-te di păcate,

Şi fă iscusiţi  fapti;

Că la ciasul cel di moarte

A ti găti nu să poate.

Strâns-ai pre lumi

Şi nu ştii cui rămâne.

Cine ştii cum să va întâmpla,

Ti va pomeni feciorii ori ba!

Dar mai bine să-ţi fii făclie gata.

Când să va dişchide poarta

Să mergem la rai.

Să mergem cântând şi dănţuind.

Şi pre Domnul lăudând.

Că la vreme ce di apoi

O vre să ni cheme şi pre noi;

Să ni dăm sama pre rând

Câte am  făcut pre pământ,

Nu mai multe, numai toate,

Numai câte sunt scrisă la izvoadi.

Veniţi ali meli gloati,

Să vă întind în ceri cort[ul],

Să vă dăruiesc raiul cu totul.

Amin. »

Textul lui Anton Pann ne dă aceste persoane: Irod - Regele iudeilor şi viceîmpărat; Baltazar, Gaspar, Melhior - Regi de la Orient (magii); Călugărul - tălmăcitorul lui Irod; Ciobanul, Soldatul I, Soldatul II.

Întâiul text din G. Dem. Teodorescu, are ca personaje pe: Irod, Ofiţerul, cei trei Crai, Pruncul şi doi elini.

Al doilea text din G. Dem. Teodorescu îi are ca personaje pe: Irod, doi îngeri, Stratiode (ofiţerul), craiul Irodesc, cei trei Crai, şi un cioban.

La amândouă textele se mai adaugă persoanele menite să facă partea glumeaţă: Paiaţa, Moşul şi Harapul, care, după unii autori, sunt decât o transformare a caprei, adaptată gusturilor unor târgoveţi veseli («păpuşile cu perdea») sau unor «cheflii trecuţi cu dedeochiul» («păpuşile fără perdea, pe uliţa mare»).

Un text bucovinean are pe: Irod-împăratul, îngerul, Tratiod, Ciobanul, Craii, cei trei, Ostaşul şi nelipsitul Cioban.

În Basarabia, tacâmul Irozilor se alcătuieşte din Irod împărat şi Cei trei rai de la răsărit: Baltazar, Melihor şi Ilimiu

« În Valahia din Moravia, cei trei crai de la răsărit, Gaspar, Melihor şi Baltazar, merg de colindează pe la case, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun. Gaspar, întrebat că cine este el, răspunde:

„Eu sunt craiul Gaspar, care aduce tămâie şi smirnă în semn de vecinicâ stăpânire”

Melihor asemene spune că:

„aduc aur, tămâie şi smirnă în semn de vccinică stăpânire”.

Baltazar răspunde şi el:

„Eu sunt craiu negru din ţara Arapilor, care am văzut steaua călătorind şi după dânsa mă grăbesc a mă duce în Vitleim”.

Aceşti trei crai sunt îmbrăcaţi în camaşe albe, încinşi cu brâie roşii şi de altă coloare, în mâni având buzdugane cu capetele poleite cu aur şi argint. »

Îndeobşte portul celor ce alcătuiesc Vicleiemul este felurit; în unele texte se descrie chiar portul fiecărei persoane, se înţelege, fără a stabili vreo legătură între haine şi datină. Craii vor avea haine lungi, orientale. Irod va fi într-armat; măscăricii vor fi îmbrăcaţi cât se poate de caraghios.

« Prin unele părţi, Irozii poartă cu dânşii un chivot; acesta e «înalt de un metru şi lung de unul şi jumătate, are înfăţişarea unei biserici făcute din speteze de scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să fie străvezie, şi împodobită cu zugrăveli, arătând deosebite vederi din Betleem şi anume: Grădina palatului lui Irod şi parte din piaţa oraşului, în fiind se văd case, iar în grădina palatului stă Irod pe tron, încunjurat de ostaşi. Chivotul se luminează cu capete de lumânări de stearină, puse în tuburi de tinichea. »

De multe ori, cu Vicleiemul se alipesc şi stelarii cu steaua.

Prin 1907 umbla seara o ceată de patru-cinci flăcăi îmbrăcaţi cu „ilice şi fustanele albe”, cu măşti de pânză, în care se află loc pentru gură. Pe lângă aceştia mai era un unchiaş îmbrăcat cu cojoc miţos, pe dos şi cu un băţ în mână, un jidan perciunat, ghebos, şi o femeie, însoţiţi de un lăutar ce le cântă din trişcă. După un brâu sau o horă, joacă un irod cu fata, faţă-n faţă, cu paşi la dreapta şi la stânga şi răsucire pe călcâie, îmbrăţişându-se şi întorcându-se spre dreapta şi stânga. Tot astfel joacă şi jidanul. Unchiaşul o pisează multă vreme singur, izbind băţul dintr-o mână într-alta şi sărind din când în când în sus. În urmă joacă şi cu femeia. La urmă încheie un joc „al tuturora”.

După cum vom vedea, aceşti Irozi de seară nu-s altceva decât tot o înfăţişare a caprei.

Poporului nu-i prea place să primească Irozii, zicând că aceştia se răstesc cu suliţele spre icoanele din casă, ceea ce este un mare păcat. Despre cei ce se fac irozi, se crede că îngerul păzitor nu se apropie 40 de zile.

Astăzi această datină aproape s-a uitat cu totul prin cele mai multe părţi. Unul dintre motivele cele mai nebinecuvântate pentru îndepărtarea nu numai a Irozilor, dar îndeobşte şi a tuturor cetelor de colindători, - este şi obiceiul tinerilor de a se agăţa de lucrurile oamenilor pe unde umblă, şi care lucruri „nu-s puse bine”.

go to cuprins

****

Concluzii

 

            „Colindele sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârşire artistică la care a ajuns poezia românească înainte de a fi scrisă.”

 

 

Obiceiurile de iarnă îşi au originea în aceeaşi concepţie a sociatăţilor tradiţionale precreştine cu privire la spaţiu şi timp, concepţie în care timpul nu era omogen şi continuu, existând perioade sacre (ale sărbătorilor) şi spaţii profane în care se efectuau diferite munci agricole.

            Obiceiurile legate de anumite sărbători din ciclul anual al muncii sau de evenimente deosebite din viaţa oamenilor sunt un domeniu important al culturii populare româneşti.

            În sistemul obiceiurilor tradiţionale, obiceiurile calendaristice sau „de peste an” cum se mai numesc, ocupă un loc important. În societatea rurală tradiţională, fiecare sezon era însoţit de ritualuri şi rituri privind fertilitatea şi prosperitatea, constituind un adevărat calendar. În satele cu viaţă tradiţională intensă obiceiurile au avut un caracter general, prin participarea întregii comunităţi.

            Sărbătorile de iarnă se desfăşoară pe durata mai multor zile, de la 25 decembrie până la 8 ianuarie. Desfăşurate pe parcursul a 12 zile, obiceiurile din această perioadă reflectă concepţia străveche conform căreia, în pragul trecerii într-un an nou „omul poate influenţa, prin anumite procedee, desfăşurarea ciclului naturii pentru a şi-l face favorabil: era perioada deciderii dorinţelor râvnite, când omul devenea oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui şir de fapte dorite” (Ovidiu Bârlea).

            Crăciunul şi Anul Nou sunt elementele centrale ale obiceiurilor de iarnă. Termenul de „Crăciun” provine din latinescul creatio – naştere sau calatio – convocare. La romani funcţiona tradiţia convocării (calatio) de către preoţi, la începutul lumii (zi-ntâi) a enoriaşilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs.

            În ciclul obiceiurilor de peste an, obiceiurile de iarnă ocupă locul central, fiind foarte bine închegate şi supravieţuind, în multiple forme, până în momentul actual. Sunt obiceiuri cu vitalitate maximă.

            Sărbătoarea naşterii Domnului a născut în timp multe legende. Una dintre cele mai interesante este cea a lui Crăciun, culeasă de folcloristul Simion Florea Marian la începutul secolului al XX-lea, în peste 20 de variante regionale şi apărută în cartea “Legendele Maicii Domnului”. Crăciun, care trăia demult, într-un sat, împreună cu soţia sa, Crăciuneasa, era un om mânios şi beţiv. Pe când soţul Crăciunesei era plecat de acasă, la poarta lor s-a abătut Fecioara Maria care i-a cerut găzduire căci îi venise sorocul să nască. Cu gândul la bărbatul care îi inspira teamă dar milostivă din fire, Crăciunesa o găzduieşte pe Fecioara Maria în grajd. După ce se naşte pruncul Isus, Crăciun se întoarce acasă, descoperă ce s-a întâmplat, se-nfurie şi-i taie Crăciunesei mâinile cu toporul. Maica Domnului o linişteşte pe femeia îngrozită şi o pune pe aceasta să-şi bage mâinile în apa în care fusese îmbăiat pruncul Iisus. Mâinile Crăciunesei cresc la loc, Crăciun nu poate contesta minunea şi are mustrări de conştiinţă. Există credinţa că el este primul om trecut la creştinism. Aceasta legenda este rezultatul fuzionării cu o alta legenda romană. Şi la romani, ca la multe alte popoare, bătrânii s-au bucurat de multa stimă şi respect, mai ales în vechime. Respectul faţă de aceştia s-a păstrat şi după moartea lor, într-o asemenea măsura încât unii dintre ei au devenit un fel de semizei a căror amintire a rămas neştearsă în memoria colectivă. Un astfel de personaj celebru este si Crăciun, pastorul mitic, a cărui legenda a fuzionat foarte frumos cu mitul Naşterii Domnului aşa cum s-a văzut.

            Colindul este o urarea versificată ce se cântă întotdeauna la sărbătorile Crăciunului, după datină, având funcţia magică de asigura trecerea cu bine în noul an şi de asigurarea fertilităţii şi bogăţiei în noul an în casa celor care au fost colindaţi şi au primit colindul.

            Colindele îmbracă mai multe forme artistice şi sunt adresate fie copiilor fie cetelor de feciori, sunt cântate, rostite sau jucate.

            Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă de cele mai multe ori la Iisus. Colindele profane (sau lumeşti) au un caracter liric şi, de multe ori, sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă.

            Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de tip păgân: având de fapt origine comună cu acesta.

            Creatorii acestor producţii populare sunt diferiţi, după cum diferit este şi felul colindului:

            - Pentru cele religioase, de nuanţă creştină, putem socoti că făuri­torii sunt preoţii, călugării şi cântăreţii bisericeşti, dascălii şi diecii, fiindcă ei erau cunoscători ai Evangheliilor şi ai Vieţilor Sfinţilor.

            - Cât priveşte pe cele profane, ca autori definim pe anonimii creatori talentaţi care au făurit poezia populară. Peste aceasta creaţie iniţială s-a suprapus prelucrarea veac de veac şi an de an în obiceiurile şi datinile strămoşeşti, la marile sărbători de iarnă. Evident, rostul unor asemenea discursuri poetice este acela că, prin cuvântul rostit de colindătorii vestitori ai sărbătorii, înzestraţi cu forţe magice, viitorul oamenilor să fie pus sub semnul împlinirii, al binecuvântării divine pentru gospodarul pios şi vrednic.

            Distinct de colindul religios, care are o origine populară, în cadrul sărbătorilor de iarnă un loc aparte îl au cântecele de stea. Cântecele de stea sunt de origine cultă (bisericească) fiind preluate de către popor (“Steaua sus răsare…” este un psalm a lui Dozoftei) prin intermediul bisericii.

            Uneori alături de „Stelari” umblă şi „Irozii”, alteori aceştia merg separat.

Irozii, Vifleimul sau Vicleimul cum se mai numeşte, are ca sursa de inspiraţie literatura bisericească creată pe marginea textelor biblice. Vicleimul păstrează urme din colindatul cu măşti. La noi cântecele acestea au venit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea fiind singurul teatru popular. Alături de Irozi s-a dezvoltat partea laică, păgână: teatrul de păpuşi. Astăzi această datină aproape s-a uitat cu totul prin cele mai multe părţi. Unul dintre motivele cele mai nebinecuvântate pentru îndepărtarea nu numai a Irozilor, dar îndeobşte şi a tuturor cetelor de colindători, - este şi obiceiul tinerilor de a se agăţa de lucrurile oamenilor pe unde umblă, şi care lucruri „nu-s puse bine”.

În prezent obiceiurile de iarnă devin tot mai denaturate şi uitate mai ales în mediul urban, unde colindul are un scop preponderent material.

go to cuprins

... ... ...

Bibliografie

 

1.      PAMFILE Tudor – „Sărbătorile la romani”, Studiu etnografic, colecţia Mythos, Ed. SEACOLUM I.O., 1997

 

2.      POP Mihai, RUXĂNDROIU Pavel – „Folclor literar românesc”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

 

3.      BÂRLEA Ovidiu – „Folclorul românesc”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977

 

4.      HERSENI Traian – „Forme străvechi de cultură populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981

 

5.      GASTER M. – „Literatura Populară Română”- Ed. Minerva, Bucureşti, 1983

 

6.      VULPESCU Mihai – „Cântecul Popular Românesc”, Tiparul Olteniţa, str. Imperială Nr.3, 1930

 

7.      PAMFILE Tudor – „Sărbătorile La Români – CRĂCIUNUL”, Academia Română, Bucureşti,  1914

 

8.      DOBRE Alexandru – „Etnografie şi Folclor Românesc”. Sinteze, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001

 

9.      ENCIU C. – „Colinde”, Tipografia de ,”Artă” Dumitru Miricescu, Ploieşti, 1946

 

10.  PANN Anton – „Cântece de Stea”, Colecţia „Restituiri”, Bucureşti, 2001

 

11.  BREAZU G. – „Colinde” –Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993

go to cuprins